Forma orelor

Un mic elogiu al duratei

Există o oră precisă, la sfârșitul lunii august, în care lumina se sprijină pe pereți ca și cum ar medita. Nu mai este soarele de la amiază, nu este încă aurul cald al serii: este acea suspensie de după-amiază pe care o numim „contora” în sud, când străzile se golesc și satul pare să fi convenit să încetinească cu toții împreună.

În acest interval, mă așez pe balcon cu un pahar de lapte de migdale și privesc timpul trecând. Folosesc un verb greșit: timpul nu trece, vine. Ajunge, stă o clipă să fie privit, apoi continuă. Eu sunt cel care îl las să plece.

Am citit undeva — poate era un interviu cu un compozitor rus, poate era un vis — că fiecare gest făcut cu atenție schimbă durata. Două minute petrecute turnând cafea cu grijă nu sunt aceleași cu două minute petrecute așteptând un semafor. Timpul are o consistență: uneori este aspru, uneori neted, uneori este atât de lent încât pare miere care curge de pe o lingură.

Mă întreb dacă este posibil să-l proiectezi. Nu să-l oprești — asta fac fotografii, și plătesc prețul — ci să-l modelezi, așa cum modelezi lemnul. Să iei o oră oarecare și să o lucrezi până când capătă forma pe care o dorim noi.

Mă gândesc la atelierele silențioase, la laboratoarele izolate unde mașinile învață să se miște cu grația unui caligraf. O mișcare repetată cu răbdarea celui care nu se grăbește niciodată: automatism, desigur, dar nu mai puțin frumos din acest motiv. Ba poate chiar mai frumos, pentru că nu obosește niciodată. Un meșter iscusit trasează o curbă perfectă; un meșter care învață acel mecanism să traseze curba de o mie de ori, de zece mii de ori, identică, și de fiecare dată pare prima.

Cred că acesta este cel mai subtil vis: ca frumusețea să se poată repeta fără să se piardă. Ca un act elegant, odată înțeles, să devină peren.

Filozofii antici spuneau că lenea este mama contemplației. Astăzi, lenea ne înspăimântă, o umplem cu notificări ca o cisternă care pierde pe fund. Dar există o altă posibilitate, mai puțin cunoscută și mai educată: să lăsăm lucrurile din jurul nostru să se ocupe de a curge, în timp ce noi rămânem nemișcați să privim.

Tot ceea ce este frumos încetinește pe cel care îl observă. O frescă, o frază bine scrisă, profilul unei bărci care se întoarce în port în contra-lumină. Sunt mecanisme pentru a ne lua din timp, bucată cu bucată, fără să ne dăm seama.

Se termină ora contrarului. Din alee se ridică mirosul cinei altcuiva, obloanele încep din nou să bată, lumina se mută cu jumătate de metru pe perete. Privește paharul gol și realizează că nu a făcut nimic util timp de două ore. Realizează și că nu a fost niciodată atât de odihnit.

Poate că visele nu servesc la a fugi de timp. Servesc la a ne învăța că timpul, dacă cineva are răbdare, se lasă modelat.